Edward Wightman: O moarte tragică

“Dacă cărțile moarte se pot da flăcărilor, cu atât mai mult cărțile vii, adică oamenii?”¹

Aceasta este istoria lui Edward Wightman, un nume necunoscut studenților moderni ai bibliei, totuși cunoscut în istorie ca ultima persoană din Anglia care a fost arsă pe rug pentru erezie. ² Asemenea multor astfel de cazuri, este o poveste dominată de climatul politic și religios al acelor timpuri, un mediu controlat ferm de oameni care stăpâneau asupra tuturor problemelor legate de credința creștină a lui Edward Wightman. Cele mai multe surse sunt părtinitoare în portretizarea “ereticului” ca pe cineva posedat de demoni, cu mintea dereglată. Totuși, Wightman a fost un bine-respectat om de afaceri și lider în comunitate, al cărui zel pentru credința sa și pentru libertatea de exprimare a atras atenția în ultimă instanță, a regelui Angliei, James I. Zelul religios al lui Iacov I ca “Apărător al Credinței” l-a determinat să semneze ultima execuție prin ardere pe rug din 1612.

Părinții lui Wightman proveneau din Burton-upon-Trent, din Staffordshire. El s-a născut în 1566 și ca majoritatea rezidenților a fost botezat în tradiția ortodoxă. A studiat la școala gramaticală Burton și a intrat în breasla croitorilor a familiei maternale. În 1593 s-a căsătorit cu Frances Darbye.

Se alătură puritanilor și 1596 a fost ales ca unul dintre liderii desemnați să investigheze posesia demonică a lui Thomas Darling în vârstă de 13 ani. Acest lucru ne sugerează că pe la mijlocul anilor 1590 Wightman reprezenta o importantă și bine-respectată persoană publică, luând parte la noua mișcare ce începea să ia stăpânire asupra societății și politicii din Burton. Implicarea sa în cazul Darling a oferit un punct de cotitură în viața sa, făcându-l pe deplin responsabil de posibilitatea unei intervenții spirituale nemijlocite. Darling declara nu doar că era posedat de diavol, dar se angajase într-o serie de “războaie spirituale” în care se spunea că ieșeau din el atât voci demonice cât și angelice. Acest lucru, așa cum vedea, a afectat felul lui Wightman de mai târziu de a înțelege ortodoxia tradițională.

Căderea sa initială în “erezie” a implicat înțelegerea sa cu privire la mortalitatea sufletului, o vedere care s-a radicalizat progresiv și a devenit neortodoxă.³ Între anii 1603/4 și 1610/11, comportamentul său a devenit mai încăpățânat și mai vocal. Conform cu raporturile curții, el devenise un scriitor prolific, cu toate că scrierile sale nu au fost găsite, incă. El a intrat în atenția autorităților bisericii locale și a fost trimis un mandat pentru arestarea sa. Ordinul instruia pe conetabilii din Burton să-l aducă imediat în fața Episcopului Richard Neil pentru interogatoriu.

El a realizat un compendium al teologiei sale pentru a veni în întimpinarea audierii și apărării sale. Crezând, probabil că i se va permite timp pentru a-și pleda cazul, el a livrat copii membrilor clerului în efortul de a căpăta suport. Și, atunci ca un ultim resort, a trimis o copie și regelui Iacov I, o mișcare care i-a pecetluit soarta.

James I s-a urcat pe tronul Angliei în 1603, “gândind despre sine că are judecată competentă în problemele religioase și că este dispus să ia în serios titlul său de ‘Apărător al Credinței.’”⁴Din 1607 el se afla angajat într-o bătălie a cărților cu apărătorii romano-catolicismului cu privire la he had been engaged in a battle of books with Roman Catholic apologists over the Jurământului de Credință, atât în mod personal cât și prin încurajarea altora să scrie în apărarea sa. “Una dintre platformele centrale ale regelui o reprezenta păstrarea ortodoxiei sale catolice prin aderarea la cele trei crezuri ale biserici Apostolice, Niceniene și Atanasiene.”⁵

Wightman era pe deplin avertizat de poziția fermă a regelui, totuși își dorea să combată atât Statul cât și Biserica.Din fragmentele apărării sale, aflate la îndemână, aflăm că el se referea la o anume doctrină pe care ”cei mai mulți o urăsc și leapădă pe însuși Yahuwah...credința comună se bazează pe acele trei invenții omenești, numite popular cele Trei Crezuri... [Apostolic], Nicenian și Atanasian, credință care în anii 1600 a fost răspândită în lume.”⁶

Wightman prin aceasta s-a izolat de toate celelalte grupări, punând sub semnul întrebării toate aspectele adevărului creștin, argumentând că ”botezul copiilor este un obicei abominabil...[și afirma că] sacramentul botezului [să] fie administrat în apă celor convertiți de la păcat la credință, aflați la varsta înțelegerii acestor lucruri.”⁷

Dar ceea ce i-a adus sfârșitul a fost abaterea sa gravă de la doctrina Trității și a naturii lui Yahuwah. A devenit atât de vehement în respingerea formulării Crezului Nicenian din 325 și al Crezului de la Constantinopol din 381. El declara că doctrina fusese fabricată și susținea ca Hristos era “ doar o ființă creată și nu Yahuwah și om în același timp, într-o singură persoană...[De altfel acest lucru nu însemnă că Hristos era om asemenea celorlalți. ci] doar un om perfect fără păcat.”⁸ Regele James din acest moment a devenit mai hotărât că Wightman trebuia executat, el lansase, în ani trecuți, o dublă campanie împotriva ereziei , atât acasă cât și peste hotare.

După ce luni de zile a fost subiectul unor conferințe de “învățare a lucrurilor divine,” Wightman a fost adus, în final, în fața Episcopului Neil. După cum spune Wightman, Episcopul i-a spus “că dacă nu-mi voi retrage declarațiile mă va arde pe rug în Burton în următoarele zile.”⁹ În final, verdictul și lista acuzațiilor includeau “cele mai rele erezii ale lui Ebion, Cerinthus, Valentin, Arius, Macedonius, Simon Magul, Manicheilor, Photinus, și ale anabaptistilorand și ale altor eretici ,și multe alte opinii inspirate de Satana.”

Biserica Sfânta Marie și Piața din Lichfield, astăzi (Photograph: Patrick Comerford)

S-a ordonat ca să fie așezat “într-un astfel de loc public și deschis la intrarea orasului menționat și să fie ars înaintea oamenilor pentru crima de a fi rostit acele afirmații detestabile și ca un exemplu pentru alți creștini care ar fi putut să cadă în astfel de erori.”¹⁰

Când a fost în cele din urmă adus pe rug, curajul său l-a părăsit în totalitate. În timp ce s-au aprins focurile, se spune că a strigat repede că retractează, deși până atunci fusese „bine ars”. Dar acest lucru nu a durat, deoarece două sau trei săptămâni mai târziu a fost adus din nou în fața instanțelor de judecată și, ne mai având frică de flăcările aprinse, a refuzat și a „hulit mai îndrăzneț decât înainte”. Regele a ordonat repede executarea sa finală, iar la 11 aprilie 1612 a fost din nou condus la rug.

“[Wightman] a fost adus din nou la rug. Simțind căldura focului a început să retracteze din nou, dar cu tot plânsul său, călăul i-a spus că nu trebuie să-l coste mai mult și a poruncit să cânte fagoții în timp ce el urla, a fost ars până la cenușă.”¹¹

În lunile ce au urmat execuției sale, un număr de oameni religioși au îmbrățișat aceeași soartă. Chiar căderea unor episcopi și abolirea Înaltei Comisiuni din 1640-² nu a adus nici o schimbare constituției. În 2 Mai 1648 a fost creată o nouă “ Ordonanță pentru pedepsirea blasfemiilor și ereziilor”.¹² Opoziția dinpartea celor independenți și a sectarilor a făcut ca ordonanța să nu fie aplicată. Și doar prin paragraful unui alt act din 1677 (“interzicerea arderii ereticilor”¹³) se face ca poziția lui Wightman în istorie să rămână aceea de ultimă persoană arsă pe rug pentru erezie din Anglia. Mentionarea cazului său apare după aproape 100 de ani de către o mână de scriitori ai trezirii ce au fondat Actul Toleranței din 1689. Singurul rezultat imediat a fost acela al unei opoziții minoritare față de execuția sa, o schimbare a opiniei publice care a putut duce la un declin relativ al practicii.

Întretimp, Regele James se pare că și-a pierdut încrederea în metoda sa de a descuraja erezia și văzând că ea continua să supraviețuiască, “a preferat public ca ereticii de mai departe, deși condamnați, să se risipească în închisoare în mod tăcut și privat, mai degrabă decât să-i grațieze și să-i amuze pe alții, cu solemnitatea unei execuții publice.”¹⁴

¹ ‘Matthieu Ory, Inchizitor la Heretical Pravity for the Realm of France, Paris, 1544’. Lawrence Goldstone, Nancy Goldstone, Out of the Flames, Broadway, 2003.

² Un alt acuzat antitrinitar și eretic, Bartholomew Legate, ars la Londra cu trei săptămâni mai devreme.

³ În unul din mesajele sale publice timpurii el afirma că “sufletul omului moare odată cu trupul și nu participă nici la bucuria Paradisului nici la durerile Iadului, până la Ziua Judecății, ci se odihnește împreună cu trupul până atunci.” M. W. Greenslade, ‘The 1607 Return of Staffordshire Catholics,’ Staffordshire Catholic History, 4, 1963–4, p 6–32; Clarke, Lives of Two and Twenty English Divines, p. 147.

⁴ Earl Morse Wilbur, A History of Unitarianism, Harvard, 1945, p. 177.

⁵ F. Shriver, ‘Orthodoxy and Diplomacy: James I and the Vorstius Affair,’ ante, lxxxv, 1970, p 453-4; James VI and I, The Workes of the Most High and Mightie Prince, Iames by the Grace of Yahuwah, King of Great Britaine, London, 1616, p 302.

⁶ Bodleian Library, ms Ashmole, A True Relation of the Commissions and Warrants for the Condemnation and Burning of Bartholomew Legate and Thomas Withman, 1521 B, 7, 1a–1b, London, 1651, p 8.

⁷ Ibid., p 8-9, 23.8 Ibid., p 5.9 Lincolnshire Archives Office, D&C, Ciij/13/1/2/2, fo. 1r.

⁸ Ibid., p 5.9 Lincolnshire Archives Office, D&C, Ciij/13/1/2/2, fo. 1r.

¹⁰ Robert Wallace, Antitrinitarian Biography, E. T. Whitfield, 1850, pp. 567-568.

¹¹ George Birkhead, Michael C. Questier, Newsletters from the Archpresbyterate of George Birkhead, Cambridge University Press, 1998, p. 153.

¹² “ În principal, cele cu privire la Yahuwah triunic, la învierie, la judecata finală și la faptului că Biblia este Cuvântul lui Yahuwah ... recăderea va fi pedepsită ca o crimă cu moarte, fără beneficiul clerului.” (Felix Makower, The Constitutional History and Constitution of the Church of England, Ayer, 1972, p. 193).

¹³ Arderea pe rug rămâne un status în Anglia până în 1790, ca pedeapsă pentru femeia care și-a omorât bărbatul.

¹⁴ A. J. Loomie, Spain and the Early Stuarts 1585–1655, Aldershot, 1996, ch. 10.

Acest articol non-WLC a fost scris de Carlos Jimenez.

Am scos din articolul original toate numele și titlurile păgâne ale Tatălui și ale Fiului și le-am înlocuit cu numele date originale. Mai mult, în Scripturi am redat numele Tatălui și Fiului, așa cum au fost scrise inițial de autorii inspirați ai Bibliei. -Echipa WLC